Operațiile îi sperie pe oameni și de multe ori nu le poți scoate din cap ideea că nu totul este atât de rău precum pare. Sunt unul din cei care au trecut prin procedura PRK și nimic nu e atât de greu dacă ai puțină încredere. Să o luăm cu începutul.
M-am hotărât să fac această operație pentru a-mi putea îndeplini unul din visurile mele și anume acela de a deveni polițist. Astigmatismul este cel care mi-a pus bețe în roate la examenul medical. Am fost respins din cauza dioptriilor prea mari care nu se încadrau în baremul lor. Nu luasem niciodată în calcul această operație până atunci, pentru că nu mă gândeam să scap de ochelari în viitorul apropiat.
De multe ori, viața nu e așa cum ne-o imaginăm noi sau cum ne-am dori noi să fie și am ajuns să fac ceva de care am încercat să „fug”. Trebuie să recunosc că la început am avut câteva rețineri. Asta din cauză că auzeam de la alte persoane lucruri precum: operația este dureroasă și recuperarea la fel sau mai rău; în timpul vindecării, mai exact în prima săptămână simți dureri insuportabile („ca și cum ai avea ace în ochi”); riști să-ți revină dioptriile și te operezi degeaba. Au mai fost și alte remarci de genul acesta, dar cred că ați înțeles ideea.
Am analizat situația și am considerat că visurile mele sunt mai importante decât ceea ce cred alții. Îmi spuneam mereu că eu voi fi o excepție dacă toate acele lucruri sunt adevărate și totul va fi bine.
În cele din urmă, am ajuns la clinica Oftaprof din Iași. Aici, am fost îndrumat de doamna doctor Cătălina Gălățanu către medicul operator Alina Cantemir. Mi-au fost explicate absolut toate detaliile despre intervenția cu PRK și au fost demontate toate miturile cu privire la lucrurile pe care le auzisem eu despre operație. Din acest motiv, am prins curaj și am devenit 100% încrezător că lucrurile vor decurge exact așa cum trebuie.
Nu a fost însă așa… v-am mai spus, viața nu e așa cum ne-am dori noi să fie. Aveam corneea destul de subțire (am aflat asta după expertiza topografică) și părea să nu fiu un candidat bun pentru o astfel de intervenție. În urma primului test pentru verificarea cantității de lacrimi necesare operației, mi-a fost administrat un tratament cu lacrimi artificiale (din cauză că sufeream de sindromul ochiului uscat). L-am urmat timp de o lună de zile. Uneori simțeam că nu va fi posibil pentru mine să trec prin acea procedură și eram dezamăgit. A urmat controlul. Am revenit după o lună la clinică când am repetat topografia și testul pentru verificarea sindromului de ochi uscat. Acum, aveam lacrimi suficiente, dar corneea reprezenta în continuare o problemă. Totul părea să meargă destul de prost, dar doamna doctor Alina Cantemir a considerat corneea mea subțire o provocare și nu un impediment pentru intervenția cu PRK.
Ziua operației. M-am trezit de dimineață cu emoții, dar nu simțeam frică pentru că urma să mă operez. Mă încerca un entuziasm ieșit din comun, eram fericit și nu știam cum să ajung mai repede la clinică. De ce? Totul părea să fie în favoarea mea acum, iar în urma discuțiilor încurajatoare cu medicul, nu mai aveam nesiguranța sau senzația că ceva ar putea merge prost.
Îmi amintesc momentul în care am pășit pragul clinicii. Am simțit un fior rece și mi s-a făcut pielea de găină. Am fost primit de către asistente și am început pregătirile preoperatorii. Mi-a fost oferit un calmant în primă fază despre care credeam că nu o să aibă niciun efect, pentru că eu eram deja relaxat. Ce credeți? Nu a fost deloc așa. Efectul nu s-a simțit sau observat imediat, dar ajuns în camera de așteptare stăteam pe canapea într-o poziție cel puțin „prea relaxată” și nu foarte adecvată pentru situația și locul în care mă aflam. Deși eram conștient de asta, nu prea puteam face nimic, pentru că nu simțeam neapărat nevoia de a face ceva în legătură cu modul în care stăteam așezat.
Am început să analizez pereții la un moment dat… păreau mai interesanți decât de obicei. Am fost chemat în camera de pregătire, unde am fost îmbrăcat cu echipamentul special pentru intervenția cu laserul. Din nou, acel calmant și-a demonstrat „forța” și nu am reușit din prima încercare să-mi pun lucrurile personale în dulap.
Am intrat în sala de operație. Mă așteptam ca acel loc să arate mai mult ca unul din filme. Nu foarte primitor și cu multe ustensile pe masa de operație care ar speria orice viteaz. Nu a fost așa. Era un loc primitor, muzica se auzea în surdină, iar toată echipa de medici și asistente mă aștepta cu zâmbetul pe buze… presupun, pentru că purtam cu toții măști de protecție. M-am așezat pe masa de operație care era mai confortabilă decât mă așteptam și am început să fiu ghidat de asistente pentru a mă așeza într-o poziție cât mai corectă pentru efectuarea procedurii.
După aplicarea anesteziei locale, s-a folosit blefarostatul (instrumentul ce fixează pleoapele în timpul operației) despre care mulți pacienți spun că le creează disconfort și dureri. Din experiența mea, pot spune că nu am simțit niciun fel de jenă în timpul operației. Când a început procedura nu aveam emoții, știam că o să fie bine. În timpul intervenției nu am simțit deloc durere sau usturimi puternice. La un moment dat, am simțit un fel de… presiune aș putea spune, asupra ochiului. Priveam cum brațul robotic se muta dintr-o parte într-alta și cum începeau să se aprindă luminile la care trebuia să-mi concentrez privirea.
La un moment dat, în timpul operației, am început o discuție cu doamna doctor despre prieteni. Dacă vă gândiți cum am ajuns la asta, motivul e simplu: domnul doctor Adrian Stogrea care a luat parte la această procedură este un bun prieten de-al doamnei doctor Alina. Dialogul a fost despre cum cei doi s-au cunoscut în timpul facultății, iar acum au ajuns să lucreze împreună. Acest lucru mi s-a părut extraordinar și m-a făcut să-mi doresc să am și eu parte de o astfel de prietenie.
Nu mi-am dat seama când s-a terminat totul, doar am auzit că urmează să-mi fie aplicate lentilele de protecție care conțineau și tratamentul postoperator, iar după am fost scos din sala de operație și dus într-un salon. Am fost ghidat de către asistenta Maria Spanache care mi-a spus să aștept acolo, pentru că urmează să revină cu indicațiile legate de tratamentul cu picturi. Explicațiile au fost clare și la obiect. După asta, am ieșit din clinică și am plecat spre casă. Am observat imediat cum am intrat în contact cu lumina zilei că nu o pot suporta și trebuia să țin mâna la ochi sau privirea în pământ.
Tot în ziua operației, după ce am ajuns acasă, am ieșit în oraș. Nu a fost o idee bună, pentru că nu am rezistat foarte mult la lumina de afară. Începuse să mă doară puțin ochii și am plecat acasă.
În prima seară după operație a început „distracția“. Am vrut să mă culc, dar începuse durerile. Erau niște senzații suportabile, dar care nu mă lăsau să adorm și prin urmare, mi-am administrat câte o picătură de anestezic primit de la clinică. Brusc, durerile au dispărut și am putut dormi liniștit.
În prima zi postoperatorie, m-am trezit cu ochii lipiți, dar s-au desprins destul de ușor. Totul a fost normal în acea zi: simțeam un anumit disconfort, dar era suportabil, iar lumina zilei era încă prea puternică pentru ochii mei. Nopțile erau în regulă, lucrurile nu se schimbau, mă simțeam la fel ca în timpul zilei.
În cea de-a doua zi, durerile parcă începuse să se întețească și aveam momente în care țineam ochii închiși, dar asta nu pentru că mă durea în mod excesiv, ci pentru că aveam impresia de dispariție a durerii (uneori funcționa, alteori nu).
Încet, încet zilele treceau și eu așteptam ameliorarea durerilor. Mi s-a spus că: perioada de trei zile este cea mai dureroasă, voi simți un disconfort continuu, dar după, totul va fi mult mai ușor de suportat. La mine nu a fost așa. Într-o dimineață, după ce mi-am dezlipit ochii (din nou, dar se întâmpla cam în fiecare dimineață în primele zile postoperatorii, din cauza secrețiilor), am avut impresia că una din lentilele de protecție căzuse. Am crezut că mă înșel. Am mers la primul control postoperator când trebuia îndepărtată protecția ce avea și rol terapeutic. Asistenta mi-a luat prima lentilă de pe ochiul drept, iar când să o ia și pe cea de pe ochiul stâng, mi-a spus că nu mai este acolo. Aparent, lentila chiar căzuse dimineață.
După controlul realizat în acea zi, simțeam mereu un disconfort la nivelul ochiului, mai exact în partea inferioară și aveam senzația de corp străin în ochi. Am început să-mi spun: „Cred că lentila mi-a zgâriat ochiul când a căzut!“, „E posibil să-mi afecteze recuperarea și nu o să mă vindec cum trebuie…“, „Dacă va fi nevoie de o nouă intervenție din cauza asta?“, etc.
Am mers din nou la control, iar doamna doctor mi-a spus că e posibil să am o zgârietură superficială, dar care nu va afecta cu nimic vindecarea și atunci m-am mai calmat. Totuși, durerile au continuat, ochiul drept începuse să se recupereze foarte repede și bine, în timp ce ochiul stâng lăcrima continuu. M-am panicat și am sunat la clinică pentru un alt control. Am fost programat chiar a doua zi.
Ajuns la Oftaprof am intrat imediat în sala de consultație. Doamna doctor era și ea surprinsă de ceea ce mi se întâmpla și a făcut o reexaminare. Ce credeți? Nicio bucată de lentilă prin ochi (asta începusem să cred că s-a întâmplat cu lentila căzută din acea dimineață), fără nicio zgârietură vizibilă și totuși… ceva mă deranja. În urma controlului… Evrica! Marea noastră problemă (a mea și a doamnei doctor Cantemir) era de fapt o geană înfiptă în partea inferioară a ochiului. Aceasta a provocat o iritație, motiv pentru care ochiul lăcrima și mă durea. „Obiectul necunoscut” a fost extras cu succes, iar de aici încolo vindecarea a mers strună cu ajutorul unui gel cicatrizant.
Am revenit la control la datele recomandate și asta a fost. M-am obișnuit ușor, ușor cu imaginea feței mele fără ochelari, dar nu numai eu și cei din jurul meu au trebuit să facă acest lucru. Acum, sunt perfect sănătos sau cum ar spune doamna doctor Alina: „Ești țiplă!“. Recuperarea merge perfect și nu simt niciun fel de dureri. Câteodată uit că am purtat ochelari.
Ideea e, că toate acestea nu ar fi putut fi realizate fără medicul operator Alina Cantemir și echipa dumneaei de profesioniști. Totul a fost făcut cu mare atenție: de la primirea călduroasă, până la explicațiile detaliate despre cum funcționează toată procedura. Am avut parte de o experiență cu peripeții, dar foarte plăcută în final și pot spune deja că sunt „un caz fericit” (nu că ar exista cazuri nefericite, dar nu am avut parte de complicații rare). Ceea ce apreciez este modul „uman“ în care am fost tratat de întreaga echipă de la Oftaprof, pentru că asta contează enorm. De ce? Oferă pacientului siguranță și încredere în personalul medical, dar te face să conștientizezi că toată lumea își dă silința ca tu să treci cu bine peste acest hop. Prin urmare: mulțumesc medicului operator Alina Cantemir, domnului doctor Adrian Stogrea, asistentelor Paula Ivanov și Maria Spanache, precum și întregii echipe de la Oftaprof, pentru ajutorul și sprijinul oferit pe tot parcursul „aventurii PRK”.
Vă recomand cu încredere corecția vederii cu laserul. Din perspectiva mea, este o experiență unică în viață ce-ți oferă șansa de a vedea lumea altfel… la propriu. Clinica Oftaprof vă va oferi profesionalism, dedicare și veți simți că echipei îi pasă de voi. Implicarea lor vă va surprinde uneori și nu vor fi puține momentele în care veți fi mulțumiți de alegerea făcută. Viața fără ochelari este mai simplă, pentru că nu trebuie să mai ai grija lor oriunde ai merge (bazine de înot, cinema și chiar să faci sporturi extreme – asta pentru pasionați, etc.) Momentele prin care trebuie să treci pentru a obține aceste lucruri (aparent neînsemnate, însă nu vor mai părea așa după operație) sunt uneori dificile, dar după părerea mea, merită.
MOLDOVANU OCTAVIAN