Iluziile optice sunt cele care ne fac să ne gândim de două ori la modul în care percepem realitatea. Ne întrebăm adesea ce e real și ce nu, ce vedem cu adevărat și ce ni se pare doar că vedem. Ne punem la îndoială capacitățile și nu știm cine are dreptate: ochii sau mintea.
Iluziile optice au o istorie lungă, care se întinde până la Grecia antică. În anul 350 î.e.n., Aristotel spunea că „simțurile noastre pot fi de încredere, dar pot fi și ușor de păcălit”. Tot el a fost cel care a observat că dacă te uiți la o cascadă și apoi îți miști privirea către niște pietre fixe, acele pietre ți se vor părea că se mișcă în direcția opusă curgerii apei. E ceea ce a căpătat în zilele noastre numele de iluzia cascadei: dacă te uiți atent la apa unei cascade cum curge, celulele din creier se adaptează mișcării. Dacă îți miști privirea către ceva static, celelalte celule din creier compensează schimbarea, cauzând această iluzie a mișcării în cealaltă direcție.
Studiile mai serioase asupra iluziilor optice au început cu adevărat în secolul al XlX-lea, când niște cercetători ce studiau percepțiile au creat iluzii simple, pentru a analiza cum percepe creierul tiparele și formele. Așa au luat naștere primele teorii despre cum pot ochii noștri să ne păcălească mintea. De exemplu, iluzia Ebbinghaus, a demonstrat că mintea noastră face judecăți despre obiecte, folosindu-se de obiecte adiacente. Ai crede că cercurile portocalii sunt de mărimi diferite, nu? Ei bine, ele au aceeași mărime. Doar că mintea noastră crede altfel, pe baza a ceea ce ochii noștri văd în jurul cercurilor portocalii.
Iluzia Ponzo a fost creată tot pe la acea vreme și demonstrează că linii de aceeași mărime pot părea că au lungimi diferite când sunt așezate între linii paralele convergente, exact ca la șinele de tren.
Pe la sfârșitul anilor 1800, Hermann von Helmholtz a demonstrat că un pătrat simplu compus din linii verticale pare mai scurt și mai lat decât un pătrat compus din linii orizontale, adică exact contrariul sfaturilor date de stiliștii în modă.
Tehnologia din secolul al XX-lea i-a ajutat pe David Hubel și Tosten Wiesel să demonstreze că anumiți neuroni din creier care țin de cortexul vizual se activează numai când obiectele sunt orientate în anumite unghiuri, cum ar fi un pătrat sau un triunghi. Această descoperire le-a adus și un premiu Nobel în 1981.
Iluziile optice au inspirat și arta! Victor Vasarely este recunoscut ca părintele mișcării artei optice, numite Op-Art! Cercetătorii studiază din plin această artă a iluziilor, iar una dintre teoriile lor arată că mintea identifică formele folosind mai degrabă unghiurile în locul liniilor.
Iluzia Hering este o altă metodă prin care ochii păcălesc mintea… sau invers?! Această iluzie implică o serie de linii radiale care dau impresia de mișcare, deși nimic nu se mișcă.
Sau Cubul Necker, o imagine 2D, care păcălește mintea să îl perceapă ca pe un obiect 3D.
Sau tabela Hermann, prin care putem vedea puncte gri între spațiile albe și negre din tabelă, deși ele nu sunt deloc acolo. Însă, dacă te uiți direct la punctul gri, el va dispărea. O explicație ar fi că neuronii noștri sunt într-o continuă competiție de a vedea părțile luminoase sau întunecoase dintr-o imagine. Dar, disputele între cercetători continuă chiar și după mai bine de 100 de ani de la apariția acestei tabele.
Sursă și foto: bbc.com